Ziua in care Donna a fost in mintea si inima mea

Ieri am citit cateva pagini despre “nostalgia etnografica”, “nostalgia imperialista” si nostalgia structuralista”. Am vorbit putin despre Suits  si noua serie care a inceput pe 12 iulie si probabil ca m-am gandit la Donna, super secretara din film. Iar azi m-am trezit cu Donna, piesa asta a lui Ritchie Valens, in cap. Sigur ca nu stiam cine o canta la momentul in care mi se derula in cap. Insa m-a lovit nostalgia copilariei, m-am transportat inapoi in timpurile cand ascultam casete cu super muzica pe care tata le comanda la Cluj (exista cineva la Cluj care copia casete audio/video si le vindea – de acolo stiu videoclipurile lui Erasure: Blue Savanah, Billy Joel: We didn’t start the fire – in care un vers face referire la Buddy Holly si vom vedea mai incolo de ce acest amanunt e important (cu precizarea ca este important pentru mine si imaginatia mea), Midnight Oil: Beds are burning etc).

Poveste cu muzica

Am urmarit de curand un film experimental al lui Max Grau: Craving for narrative, care m-a facut sa realizez sau mi-a adus aminte ca si viata mea se invarte in jurul muzicii si mai ales a muzicii din copilarie. Mama si tata puneau mereu discuri la pick-up sau benzi la magnetofon, iar mai apoi casete audio. Zilele de sambata erau destinate ordinii si curateniei in casa, iar mama facea curat in casa pe ritmul muzicii pe care o dadea tare. Era asa o atmosfera de veselie si buna dispozitie: sufrageria devenea foarte luminoasa, iar eu o ajutam pe mama in ritm de dans.

Revenind la Donna, am cautat piesa si am redat-o pe televizor. Vizualizez si acum caseta audio in mana mea, care in loc de coperta avea o hartie alba batuta la masina. Donna era a doua piesa de pe fata B. Nu m-am intrebat pana acum cine canta, asa ca in dreptul artistului literele de pe hartia din mintea mea sunt intetosate. Insa pe televizor mi-a atras atentia o banda pe care scria ceva despre artist. Nici nu stiam daca e varianta originala sau daca e un cover. Dar acest Ritchie Valens se nascuse in mai 1941 si murise in februarie 1959. M-a intrigat si-am inceput sa caut.

Pe scurt, dupa doar 8 luni de cariera, Ritchie Valens a murit intr-un accident de avion alaturi de Buddy Holly si Big Bopper. Ziua de 3 februarie 1959 a devenit “The day the music died” din piesa American Pie a lui Don McLean – o alta piesa pe care o mai tot auzisem dar care ma ducea cu gandul mai degraba la filmele American Pie cu adolescenti.

The Winter Dance Party si o mica cercetare

Apoi am vazut documentarul The day the music died; pe urma documentarul The Winter Dance Party, care era numele turneului in care se aflau Ritchie Valens, Buddy Holly, J.P. “The Big Bopper” Richardson. A urmat La historia de Ritchie Valens, care e un documentar in limba spaniola facut de un iubitor al muzicii artistului, ce  ne poarta pe urmele lui Ritchie in casa in care s-a nascut, in casa pe care i-a facut-o cadou mamei sale, la scoala unde a invatat, locul in care a avut primul concert, la Hollywood Walk of Fame, unde Ritchie Valens are o stea etc. Iar seara am vazut filmul La Bamba.

Ultimul turneu la care a participat se desfasura pe perioada de iarna; vremea era foarte friguroasa si era multa zapada. Muzicienii calatoreau intr-un autobuz care se strica mereu, la un moment dat ramanand fara sistem de incalzire. Multi dintre ei racisera. Dupa noaptea concertului din Clear Lake, Iowa, Buddy Holly aranjase ca 3 dintre ei sa calatoreasca cu avionul la urmatorul punct al turneului. A tocmit un avion mic. Pentru a urca in avion Ritchie a dat cu banul. A castigat si a pornit pe acel drum.

Donna, piesa pe care i-a cantat-o la telefon prietenei lui

Piesa cu care m-am trezit in acea dimineata in cap a fost scrisa de Ritchie pentru prietena lui, Donna. Si desi stiu asta, m-am emotionat din nou la gandul ca artistii isi pun viata in arta lor. Ritchie Valens a murit cu putin timp inainte de a implini 18 ani. A avut o cariera de doar 8 luni, in care a inregistrat piese pentru 3 albume, a avut o aparitie intr-un film si a avut concerte peste concerte. A fost cantaret, compozitor de versuri si chitarist, un pioner al rock’n’roll-ului si al miscarii rock Chicano – rock cantat de trupe mexican-americane.

La Bamba

In 1987 a aparut filmul La Bamba, un film biografic in care Ritchie este jucat de Lou Diamond Phillips, iar muzica este a celor de la Los Lobos (cover-uri dupa muzica lui Ritchie Valens). Unul din amanuntele ce mi-a ramas in cap a fost urmatorul: Lou a mers sa cunoasca familia lui Ritchie pentru a-si pregati personajul din film, iar membrii familiei l-au primit cu caldura si s-au atasat de Lou, vazandu-l din nou pe Ritchie in carne si oase; in momentul filmarii scenei in care Ritchie trebuia sa se urce in avionul ce l-a dus printre stele, mama lui Ritchie a inceput sa planga si sa-i strige lui Lou sa nu se urce in avion. Sora lui mentioneaza ca acela a fost momentul in care familia si-a luat cu adevarat “La revedere” de la Ritchie. Atunci au eliberat in sfarsit durerea adunata in tot acest timp. 

O poveste ce s-a cerut aflata

Zile la rand am ascultat playlisturi cu muzica din acea vreme. Nu ma mai puteam opri.

M-am simtit mai bogata dupa toata ziua aceea in care nu am facut decat sa cercetez, sa vad si sa ascult povestea de viata a lui Ritchie. Donna mi-a intrat in cap si s-a cerut descoperita, iar eu am avut intuitia de a o lasa sa intre in lumea mea. Care a fost mesajul ei pentru mine? Stiu ca a fost un raspuns la framantarile mele.

E si acesta un soi de vindecare.

Intorcandu-ne, eu si iubitul meu, spre casa, zilele acestea, pe un drum de cateva ore cu masina, la radio am auzit piesa La Bamba. Din nou mi-am amintit de Ritchie si am povestit despre ziua in care i-am cercetat povestea. Eram entuziasmata ca stiu despre “nenea” care canta aceasta piesa. Iar remarca iubitului meu a dat nastere unei noi revelatii:

“Nenea!…Iti dai seama ca n-am fi stiut niciodata ca un copil canta piesa asta?”…

P.S.: Am inceput cu “ieri”. Adevarul e ca incepusem sa scriu despre asta imediat dupa experienta, adica acum vreo trei saptamani. Cumva cred ca a trebuit sa treaca inca un timp pentru a continua scrisul, asa ca a doua jumatate din aceasta scriere este de azi, 7 august, cand va fi eclipsa partiala de luna.

P.S.2: In poze este prietena mea Dana; un fel de Donna mea.

P.S.3: De fiecare data cand voi mai asculta Runaround Sue, inevitabil ma voi gandi ca Dion, cel care o canta, a fost in acea seara de 2 februarie, la The Winter Dance Party, alaturi de Ritchie, Buddy si The Big Bopper.