Despre miniaturi şi alte întâmplări

Acum câteva luni am scris o temă pentru cursul de cultură materială din cadrul masterului de antropologie şi pe măsură ce scriam mi-am dat seama că aş putea scrie pagini întregi. Îmi veneau în minte gânduri, senzaţii, imagini care conduceau către alte gânduri, senzaţii, imagini şi tot asa. Nu am reuşit atunci să scriu tot, cum nu voi reuşi nici acum, dar îmi iau libertatea să detaliez, să deviez de la subiect şi să mă duc încotro mă poartă textul.

Tema eseului era un obiect pe care l-aş achiziţiona imediat, indiferent de cost, pentru că se presupune că aş fi avut toţi banii din lume la dispoziţie. Şi întrebându-mă ce obiect aş vrea să am, pentru că probabil mi-ar fi şi util, mintea mă purta ba la un aparat de fotografiat, ba la o camera video sau cine ştie ce gadget care să mă ajute în viitoarea muncă de teren; însă de fiecare dată din adâncuri se iveau miniaturile: mai exact mobilierul în miniatură sau poate frânturi de viaţă în miniatură. Aşa că m-am apucat să descos această “obsesie”. Înainte de a trece însă la subiect, o iau pe arătură, pentru a evidenţia un episod care m-a marcat:

 

Episodul Wasserburg

În vara anului 2014, aflându-mă pe străduţele din Wasserburg, oraş medieval din Bavaria, m-am oprit să fotografiez vitrina unui magazin, unde erau aşezate cu migală obiecte în miniatură. Am pierdut fotografiile din acea vacanţă, aşa că nu mai pot descrie în detaliu vitrina, dar erau mici secvenţe de viaţă a unor fiinţe în miniatură, cum ar fi un colţ din camera copilului nou născut (un pătuţ, un leagan, un cărucior). Tot stând acolo şi fotografiind detalii, din magazin a ieşit o doamnă trecută poate de 50 de ani, cochetă, jovială, care îmi spunea ceva în germană. I-am explicat în engleză că fotografiam vitrina pentru că îmi plăceau foarte mult obiectele expuse. Mi-a facut semn să intru înăuntru şi aşa am descoperit un fel de mic muzeu al obiectelor în miniatură. Am privit ce era expus şi am simţit să cumpăr o pisică din porţelan alb cu albastru; da, era un bibelou în miniatură. I-am spus doamnei că vreau să o cumpar şi mi-a zâmbit, spunând multe cuvinte în germană, pe care nu le-am înţeles şi “Gift, for you” în engleză. Gestul m-a emoţionat şi atunci am început să caut altceva care îmi place, pe care de data aceasta  să îl cumpăr. Şi am găsit un medalion rotund, catolic. Am spus că îmi place şi am întrebat-o cât costă. Mi-a oferit iar un zâmbet larg şi cu bucurie mi-a spus:

“Gift, for you, for good luck”, gesticulând cu mâinile ceva ce eu am tradus “Hai, ia-l, nu-mi datorezi nimic, ţi-l ofer cu drag!”

Nu ştiam cum să reacţionez şi cred că secunde bune m-am uitat la ea cu ochi mari fără să spun ceva. I-am mulţumit apoi, am zâmbit, ne-am îmbrăţişat, i-am făcut vreo două fotografii, şi în final, copleşită de întâmplare am ieşit din magazin. Continuând plimbarea, mă tot uitam la obiectele primite şi nu înţelegeam cum am ajuns într-o asemenea situaţie: am intrat într-un magazin şi în loc să cumpăr ceva, cum se face de obicei când intri într-un magazin, proprietara m-a primit cu bucurie şi mi-a oferit cadou nu unul, ci două obiecte care mi-au plăcut şi care bineînţeles, erau de vânzare. Eram o turistă pentru prima dată în magazinul ei, nu vorbeam germana, ea nu vorbea engleza şi totuşi ceva s-a declanşat acolo. În capul meu se desfăşurau o mulţime de scenarii: poate îi aminteam de cineva drag; poate avea o regulă după care se ghida: în fiecare zi oferea un obiect unui client pentru a i se întoarce dărnicia, iar eu m-am nimerit la locul potrivit în momentul potrivit; sau poate că trebuia să accept că pur şi simplu eram eu fermecătoare.

Întreaga întâmplare m-a umplut de energie şi încredere. M-am gândit la forţa şi impactul gesturilor mici: de cât de puţin este nevoie pentru a pune un zâmbet pe faţa cuiva sau pentru a încuraja pe cineva să meargă mai departe.

 

Şi alte episoade

Înainte de Wasserburg, plimbându-mă pe străduţele unui oraş italian, am descoperit o vitrină în care erau amplasate cele mai minunate camere cu obiecte de mobilier în miniatură pe care le văzusem până atunci. Una era o bibliotecă antichizată cu volume colorate ce dădeau impresia a fi vechi, cu scroluri de hârtie aşezate pe birou în timp ce  altele “tocmai căzuseră”, cu un glob pământesc cât biroul – desenat în cele mai mici detalii – aşezat undeva în spaţiul din încăpere. Biblioteca era înaltă şi avea o scară pentru a ajunge la raftul cel mai de sus. Pe birou se mai aflau instrumente de scris. Pe jos era un covoraş persan în culori în care predomina vişiniul. Lângă bibliotecă, era o altă încăpere, un laborator de alchimie unde se aflau tot felul de pahare, sticle şi eprubete, unele tocmai “se răsturnaseră” şi din ele “curgea” conţinutul; hârtii pe birou, unele mototolite şi aruncate în şi pe lângă coşul de gunoi. Câteva sertare erau întredeschise şi în ele puteai zări teancuri de hârtii sau alte instrumente; cărţi vechi deschise cu reţete şi vrăji; simboluri, stele, tablouri agăţate pe pereţi. Toate îţi dădeau impresia că acolo tocmai se lucrează la ceva important. Lângă laborator mai era un atelier de tâmplărie cu toate instrumentele, uneltele şi sculele posibile, aranjament care din nou îţi crea impresia că cineva tocmai a luat o pauză de la activitate. Pe lângă toate acestea, în vitrină se mai aflau un living room şi un dormitor.

Nu ştiu exact cum a trecut timpul acolo, dar nu-mi mai puteam lua ochii de la toate obiectele acelea lucrate atât de în detaliu. Pentru mine erau momente de viaţă încremenite în timp. Iar cu o imaginaţie pusă un pic la treabă, mi-am construit întreg contextul de întâmplări al “locurilor” din vitrină, prin care se ajunsese în punctul în care toate lucrurile rămăseseră fix aşa cum le puteai vedea .

Toate scenele de viaţă de acolo costau mii de euro. Laboratorul de alchimie pe care pusesem ochii era 850 de euro. Mi-a trecut prin gând pentru o secundă – sau mai mult simţeam- că un mic efort ar fi suficient pentru a-mi putea cumpăra acea miniatură. Deşi nu-mi permiteam să dau atâţia bani pe ceva ce nu-mi era “util”, acolo, în faţa vitrinei, totul părea extrem de uşor şi parcă eram la o clipă distanţă de momentul în care aş fi intrat în magazin să cumpăr laboratorul.

 

Înapoi în copilărie

După vitrina din orasul italian, au urmat şi alte momente în care mă găseam în faţa vitrinelor cu obiecte în miniatură şi scriam un roman în capul meu luând drept reper scena pe care o vedeam. Mi-am adus aminte că atunci când eram mică aveam o păpuşă mică, de-mi încăpea în palmă, care avea pătuţul ei. Îmi doream mult să am un cărucior tip landou. Şi nu ştiu cum (adică nu ştiu dacă mi-am exprimat această dorinţă sau dacă părinţii mei au avut acelaşi gând cu mine), am primit cadou un cărucior tip landou din plastic roşu, numai bun pentru păpuşica mea. Apoi, când aveam vreo 4 ani am fost în vizită la cineva şi pe un raft am văzut un telefon auriu cu disc în miniatură. În acel moment am simţit o tristeţe că telefonul acela nu este al meu. Nu am spus nimănui că-l vreau, însă abia aşteptam să mai mergem în vizită la persoanele respective pentru a vedea telefonul. E tot ce îmi aduc aminte din casa oamenilor: intram într-un hol mic şi în dreapta imediat era uşa de la sufragerie, care atunci când era deschisă, lăsa să se vadă raftul negru cu telefonul auriu în colţul dinspre uşă. Eram captivată de el. După aceea am avut o maşină decapotabilă de jucărie, teleghidată, cu patru păpuşi în ea, dintre care una se ridica în picioare şi făcea poze cu un aparat de fotografiat cu blitz. Mă fascina aparatul de fotografiat minuscul.

În prezent, din toate excursiile pe care le fac, mă întorc cu cel puţin o miniatură: un set de ceai, tot felul de cănuţe şi farfurii, tablouri minuscule, obiecte de îmbrăcăminte, accesorii etc.

De ce sunt miniaturile importante pentru mine? Ele sunt acolo mai degrabă pentru “a-mi spune” ceva decât “a face” ceva. Poate că orice miniatură  face legătura cu o perioadă din viaţa mea în care mi se întâmplau lucruri importante. Este o alegere ce nu ţine de raţiune, pur şi simplu simt să am acele miniaturi şi să creez lumi şi poveşti întregi, de fiecare dată altele, uitându-mă la ele. E modul meu de a crea şi de a mă recrea, de a evada din realitate sau de a trăi mai multe realităţi deodată. Nu e vorba că în copilărie am vrut şi n-am avut, dimpotrivă, am povestit că am avut tot felul de miniaturi care mă fascinau atunci şi mă fascinează şi acum.

 

Ce spun şi alţii

Unul din lucrurile accentuate după masterul de antropologie este acela de a vedea ce mă interesează pe mine şi prin ochii celorlalţi. Făceam asta şi înainte, dar am căpătat o structură, iar practica mi-a creat o uşurinţă în a face asta. Aşadar am cercetat şi, surpriză:

“Nu e, de fapt, nimic nou sub soare.”

replică citită in Hotel Ambos Mundos a profesorului Vintilă Mihăilescu, rostită de Huberto, un ghid cubanez, unui turist ce îi cerea ceva explicaţii. Recunosc că şi pe mine mă obsedează această frază. Nu vreau să tai elanul nimănui, e frumos ce ni se întâmplă tuturor mai ales pentru prima dată, dar nu e nimeni special: s-a mai întâmplat şi altora.

Revenind la mobila mea în miniatură: din primul articol ce mi-a ieşit în cale din revista Home Cultures, aflu că în Olanda, la sfârşitul secolului al 17-lea au fost comandate mai multe “case pentru păpuşi” pentru femei adulte. Trei exemplare se află astăzi în perfectă stare la muzee din Amsterdam.

“The dollhouses themselves represent remarkable works of craftsmanship in the form of large wooden cabinets with doors that, when open, allow a view of multiple partitioned spaces, replicating the fully furnished rooms of a Dutch canal home. Tiny paintings, bed curtains, silverware, pewter jugs, and ceramic tiles, among a variety of other goods, were commissioned from artists and craftsmen in order to construct these dollhouses as a wealthy burgher’s residence in miniature. Small dolls representing each member of a seventeenth-century Dutch household, including a husband, wife, children, servants, and even pets, were also part of the arrangements.” (Michelle Moseley-Christian, 2010).

Fiind lucrate atât de minuţios, costau mult, drept pentru care aceste case pentru păpuşi erau o emblemă a bunului gust şi a rafinamentului elitei. Însă în articolul amintit, cercetătoarea propune şi  o altă interpretare:

“The didactic nature of the dollhouse was furthered by the physical act of arranging the dolls, furnishings, and accoutrements through the engagement of ritual play, effecting a performance of ideal womanhood. The dollhouses thus functioned as an elaborate, participatory three-dimensional conduct manual for housewives and mothers who strove to achieve the domestic ideal pictured before them.” (Michelle Moseley-Christian, 2010).

Casele de păpuşi pentru femei adulte erau astfel un manual de conduită pentru mame şi casnice. Şi atunci, reevaluând semnificaţia obiectelor de mobilier pentru mine, casa asta pentru păpuşi poate fi trăirea simbolică a unei “Acasă”, atunci când “Acasă” e în mai multe locuri. Mi-am dat temă de gândire. Revin.

P.S.: Pentru că încă ne aflăm la Imagini în Cuvinte, articolul este ilustrat de singura fotografie la îndemână în acest moment: Wasserburg, oraşul întâmplării cu darul din magazinul de miniaturi. Nu mai pot aştepta ca totul să fie perfect, aşa încât…

 

Bibliografie:

Michelle Moseley-Christian (2010) Seventeenth-Century Pronk Poppenhuisen: Domestic Space and the Ritual Function of Dutch Dollhouses for Women, Home Cultures, 7:3, 341-363

Mihăilescu, Vintilă. Hotel Ambos Mundos: scurt eseu de antropologie borgesiană. Iaşi: Polirom 2017.