Animalele salbatice din Panama City

De fiecare data cand mi se mai intampla ceva si mi se confirma ca viata mea este un lung sir de evenimente strans legate intre ele, ma minunez. Stiu ca totul este interconectat si stiu ca daca un lucru nu s-ar fi intamplat fix cum s-a intamplat, viata mea ar fi fost cu totul alta. Si cu toate acestea, de fiecare data cand vad aceasta inlantuire, ma minunez.

Intr-o zi nu am mai pornit radioul, ci am aprins televizorul si l-am lasat sa mearga, pentru ca nu-i asa, informatiile bombardeaza creierul oricum, chiar daca atentia nu este indreptata acolo. Tot butonand pe canalele de documentare, televizorul a ramas pe Viasat Nature. Si cum munca mea inseamna sa creez, conectarea cu natura prezentata acolo mi-a prins foarte bine. Am vazut povesti despre artisti plecati in cautarea animalelor salbatice pentru a se redescoperi si a se incarca cu energia naturii. Am vazut povesti cu voluntari veniti in rezervatii pentru a ingriji animale salbatice. Am vazut povesti cu oameni care plateau localnicii din padurile tropicale pentru a nu mai taia copacii, ci a-i planta; oameni care au infiintat  gradini zoologice si parcuri destinate animalelor salbatice, din dorinta de a face ceva pentru ele si a atrage atentia asupra pericolului in care acestea sunt puse.

Si mi s-a facut dor de viata salbatica. Mi-am dorit sa merg undeva unde sa am contact cu marile pisici, cu tot soiul de primate, cu suricatele, mi-am dorit chiar sa am posibilitatea de a intalni crocodili si serpi, intr-un mediu controlat, pentru a-mi depasi frici ramase acolo de cine stie cand. Tin minte ca intr-un documentar despre tigri crescuti de oameni, cel care infiintase centrul, a mentionat la un moment dat  ca pentru a putea lua contact cu tigri (in cazul acela, insa cu orice animal in general) trebuie sa iti scazi vibratia, sa nu mai fii omul agitat, cu ganduri inabusite de alte ganduri, ci sa redevii un copil curios, cu inima deschisa. Iar animalele iti vor simti schimbarea si vor actiona in consecinta. M-am dus imediat cu gandul la Yuna, pisica mea, care atunci cand e coplesita de energia mea agitata, sare sa ma zgarie si sa ma muste, insa atunci cand sunt relexata si o mangai calm, se alinta si toarce.

Si imediat ce mi-am pus in gand ca in viitorul apropiat  sa merg in Africa si sa intalnesc aceste animale, s-a intamplat sa ajung in Panama.

Dar unde voiam sa ajung cu toata aceasta introducere: azi m-am plimbat pe coasta oceanului, prin Punta Pacifica, vrand neaparat sa ajung la ocean. Si la un moment dat, am dat de un parculet, cu o alee ce parea sa se piarda in ocean. Am urmat-o si la capatul ei, un val al oceanului pe care il priveam de la distanta de cateva zile, mi-a atins picioarele. Si am intrat in vrie, am simtit cum sunt transportata in timp printre europenii care au vazut pentru prima data acest pamant, in 1501. Am stat si-am contemplat privelistea, aducandu-mi aminte, parca, din alte vieti, de emotiile simtite atunci. Si cand  m-am dus spre parculet din nou, cu urechile ciulite sa aud fiecare sunet salbatic si cu ochii dupa pasari, tot auzind un croncanit, am ridicat privirea si am zarit o veverita ce rodea ceva ce semana cu o ghinda mai mare. Intr-un mod ciudat, realitatea la care participam se contopea cu amintiri de cand aveam 6-7 ani, cand eram in parcul din Vatra Dornei cu Mariana, verisoara mamei, care, langa mine, lovea doua nuci una de alta si ma invata sa chem veveritele strigandu-le Mariana.

Si am ramas asa minute in sir, sub copac, cu ochii la acrobatiile ce se desfasurau deasupra capului meu.

Iata primul contact cu animalele salbatice in Panama.



Imagini in cuvinte, despre: