7 Days Painting Challenge – Cum a început şi de ce

Povestea este mult mai lungă decât voi expune eu în postarea asta şi începe probabil când aveam 5 ani şi mi-am serbat ziua de naştere la bunica la Botoşani. Îmi doream foarte mult un anumit cadou şi bunicul mi l-a oferit. Am foarte puţine amintiri cu bunicul, dar poate de asta imaginea lui este atât de caldă în sufletul meu: a ascultat şi a înţeles ce vreau, apoi a încercat să-mi ofere. Nu-mi amintesc niciun alt cadou din acel an.

Invitaţii sosiseră deja, erau şi părinţii mei, aşa că în toiul petrecerii a apărut bunicul cu o cutie legată cu fundă roşie. Eram în braţele bunicii şi intuiam cumva că acela era Cadoul. Am deschis cutia nerăbdătoare şi din ea a zbughit-o sub canapea o pisicuţă alb cu negru pe care ne-am chinuit ceva timp să o scoatem de acolo. Nu am reuşit. Nu îmi aduc aminte amănuntele, însă e o întâmplare care s-a înfiripat bine în fiinţa mea şi probabil m-a făcut să acţionez astăzi în felul în care o fac. Pisicuţa era extrem de speriată. Din poveştile de mai târziu ale bunicii am aflat că bunicul tocmise nişte copii să prindă un pui de pisică de pe stradă şi să i-l aducă. A doua zi nu am mai găsit pisica în casă, iar bunica mi-a zis că probabil a căzut de la balcon încercând să iasă afară. Eu sper azi că aşa cum a adus-o, bunicul a lăsat-o liberă, gândind probabil că e prea sălbatică pentru un copil. Însă la 5 ani, mă uitam într-una de la balconul de la etajul 3 al bunicii, sperând să îmi zăresc pisicuţa afară.

Aveam poza asta la profilul de yahoo. Am pierdut originalul, asta e tot ce am putut să salvez de pe yahoo, un avatar. Ea e Coco.

Nu ştiu ce m-a făcut să-mi doresc o pisică.

Poate că mergeam adesea la ţară la Cristeşti, Vatra Dornei sau Ograda; şi m-am îndrăgostit de toate pisicile. Târziu, prin clasa a 8-a, am luat în sfârşit o pisică în casă. O colegă de serviciu de-ale mamei ne-a adus într-o zi un pui de birmaneză pe care chipurile trebuia să îl ţinem 2 săptămâni, până se întorcea bunica de la băi şi ar fi luat pisica la ea.. Numai că Coco -cum o alintam, pentru că numele ei era Whiskas, dar întotdeauna i-am spus Whiskey- a rămas la noi timp de 12 ani; a murit de cancer mamar, după ce a suferit o serie de intervenţii chirurgicale. Nu mă mai simt vinovată, pentru că îmi dau seama că am facut tot ce puteam şi ştiam atunci să o fac bine. Doar că azi cu siguranţă aş fi luat alte decizii în ceea ce o priveşte pe minunata Coco.

A urmat Yuna.

O pisicuţă pe care mi-a adus-o o colegă de la primul serviciu, găsită în parc prin Iancului. Mi-a spus că e alb cu negru şi am zis că o iau. Când a apărut cu ea era mai mică decât palma mea şi era alb plus “culoarea vântului turbat”, nicidecum negru, dar a rămas. Îmi judecaţi criteriile pe care luam deciziile atunci? Şi eu o fac. Numele i se trage de la Yuna şi Tidus, eroii din Final Fantasy, joc pe care nu l-am jucat niciodată, dar mă uitam fascinată la poveştile siropoase din filmuleţele de pe Youtube. După ce a murit Coco, am dus-o pe Yuna la părinţi, nu ca să o înlocuiască, ci pentru că atunci am considerat că ei îi pot oferi mai multe decât mine; precum Jean-Jacques Rousseau care şi-a încredinţat copiii unui orfelinat considerând că acolo vor primi o educaţie pe care el nu ar fi putut să le-o dea. Doar că Yuna mea e la părinţi.  La mine stătea singură toată ziua şi dezvoltase o boală de piele ce nu s-a vindecat cu injecţii, medicamente, unguente, ci cu mai mult timp petrecut alături de ea, cu mai multă atenţie primită din partea alor mei. Părinţii îmi spun azi mai mult în serios decât în glumă că am abandonat-o. Şi aşa este. Nu vreau să mă apăr sau să sugerez că aş fi vreo sfântă, dar şi sfinţii, înainte de a fi sfinţi, erau pe calea opusă. Pur şi simplu sunt om, iar omul are o viaţă întreagă în care devine mai conştient de el şi de ce-l înconjoară. Şi dacă azi am ajuns la anumite concluzii, le expun pentru ca cei care caută răspunsurile pe care le pot oferi să le găsească mai devreme. Chiar dacă oamenii învaţă din propriile greşeli mai mult decât din ale altora, poate că experienţa mea e de folos cuiva care se întâmplă să citească ce scriu aici.

După Yuna, am început să închid ochii şi să nu mai văd animale care au nevoie de adăpost şi de atenţie. Până m-am trezit într-o seară la uşă cu iubitul meu care mi-a întins în faţă cu emoţie o cutie.

În ea se afla un puricos mic, zbârlit şi negru. Am împietrit. Nu am schiţat nici cea mai mică bucurie. Pentru că probabil în mine se descarca întreg programul care trebuia să-mi amintească de pisicuţa primită în dar de la bunicul şi tot ce se petrecuse între timp. Am luat ghemul ăla zbârlit şi plin de purici şi nu ştiam ce să fac cu el. Întocmai ca pisicuţa mea alb cu nregru de la 5 ani, în noaptea aceea, zburlitul negru a dispărut. S-a ascuns de noi şi abia am aţipit după ce l-am căutat peste tot. Ne-am gândit la un moment dat că cineva a intrat în Matrix şi a şters codul zburlitului. N-am mai repetat povestea de la 5 ani în care pisicul să fi zburat de la balcon – nu de alta, ne aflam la etajul 9- şi l-am găsit a doua zi dimineaţă pe undeva prin valurile păturii de pe pat. I-am zis Bagheera. I-am proorocit că va fi o panteră impunătoare. Şi aşa este. Mult timp a fost totul. Îl luam cu noi în fiecare drumeţie. Au fost luni când eram pe alt continent şi i-am găsit o casă temporară în familie, dar la drumurile din ţară era nelipsit. Îl scoteam în ham la plimbare în parc sau pe lângă bloc. Cine ne vedea ne spunea ca îl stresăm, că pisicile au locul lor şi atât. Dar Baggy este un explorator. Baggy e primul din noua ordine din familia noastră. El a dat tonul. Şi tonul era unul pisicesc. Acum, cu Jacques, descoperit pe când era un mic şoricel cu puricii mai mari ca el, tonul e şi căţelăndresc.

Bagheera în valurile păturii.

Povestea din postarea asta se opreşte aici. Între timp familia s-a mărit şi îi conţine şi pe: Luna, Mercury, Freddie, Mojo, Benedict, Alba, Neagra, Maroa, Jacques. Cum a remarcat o prietenă cumpărătoare a unui tablou din 7DaysPaintingChallenge, suntem deja o mică asociaţie, iar 7DaysPaintingChallenge este o activitate prin care mi-am dedicat timpul şi banii exclusiv animalelor din ea. Picturile nu sunt opere de artă, sunt doar artă decorativă pe care am învăţat să o fac urmărind tutoriale pe Yutube. Vânzarea picturilor nu m-a făcut să-mi ridic în slăvi arta, doar mi-a arătat că există oameni dornici să ajute şi să contribuie la întreţinerea animalelor luate de pe stradă. M-am bucurat în fiecare zi lucrând la fiecare tablou. Şi mă onorează să le ştiu expuse pe câte un perete din casa sau biroul celor ce le-au cumpărat.

Împreună putem crea o lume mai bună pentru animalele ce-mi ies în cale. Nu le vom salva pe toate, dar nici nu ne vor ieşi în cale toate.



Imagini in cuvinte, despre: